Am deschis robinetul minții, să nu mă înec de atâta apă ce-mi curge prin suflet. M-am întors pe uscat, dar pe drum a plouat, tăcut. Cuvântul s-a spălat cu al iubirii pas în preajmă. Dunăre, ce lin l-acoperi cu mâna ta udă! Cum răsfoiești în mine file uscate de lacrimi! Ce lin plutește pe tine și crește în mine! De ce nu m-ai lăsat în oceanul meu să mă hidratez cu distanțele? De ce m-ai adus aproape de casă, când „acasă” e un mal neștiut? De ce să-mi fie sete de El, când în jur e secetă? Unde să -L mai caut, când tu mi L-ai găsit în fiece nufăr, în fiece stuf, în fiece papură, în fiece salcie pitică, în fiece pescăruș albastru, în fiece țigănuș, în fiece lebădă, în fiece pițigoi, în fiece clipocit, în fiece picătură? Dunăre, de ce ai gen feminin?
Acum, limpezimile tale curg peste inima mea tulbure. Înot spre El, și mă dizolv în marea de senzații. Fiece parte din mine se face val, și cu fiece val, ca într-un coșmar tâmpit, odată cu mine, El e dus mai departe…licuricii, argintul, copiii razelor de soare reproduși în apă, îmi luminează ludici, cu surâsul lor umed, abisul, singurătatea, dorul de El.
Acum mă rog la Jupiter să-i dea lui Neptun apă vie, să nască în mine lumina care duce la El. Să fac din nou dragoste cu Marea Neagră, nudă, dionisiacă, alături de El, să plutim amândoi într-un manage a trois cu aceeași Lună voyeur, atingerea mării voluptoase să fie nemărginirea iubirii Lui frenetice, să mă acopăr cu El și să mi se îmbibe în tot sângele, copiii ce se țineau de mână în Luna plină, să-mi crească-n pântec, prin înotătorii Lui, un alt corp, 90% de apă vie să mă învie din fiece moarte, să îmbrățișez cerul udă în fiece noapte, doar cu sete de viață, să ies din vama trupului.

Încerc să-mi înec dorul etern
Jumătatea în punți să n-o trezesc
Memoria s-o cern
Cu un evantai chinezesc.

Am închis robinetul sufletului. Stau în patul de la capătul drumurilor. M-am întors din inima Deltei și din patul Mării Negre, cu ochii pierduți în El. Pe spate, îmi caut stânga și-mi recompun uitarea cu mana dreaptă. Degetele sunt încă umede, cuvântul plânge, îmi gâdil mintea, motanu-mi toarce-n ureche, aud motorul bărcii.

Taci, fă, și scrie!, spunea el, cel din Deltă, cel care, cu fiece privire verde, mi-a înecat dorința și mi-a golit o pagină de Eros, cel care, cu fiece sunet de tăcere, cu fiece țigară stinsă-n colțul gurii, spunea că nu poate fi muza sufletului meu ars, că el e artistul, este el, nu El. Artist misto, dealtfel. Și naș foarte bun, îmi amintește motanul, Lămâiță, nou botezat de el.

Pe al trestilor pat
Tânjeam să ne iubim
Străini
Pe drumuri paralele
Săgetătorul râde
Tinzând în aer arcul
A acostat în port cinismul
Ancorat de săgețile dorinței
Navigabila liană
Cuprinsă de răzbunarea nimfei
A pedepsit un nufar!

Și ce rău îmi pare că am uitat nufărul în acel restaurant. Ai să mă ierți vreodat` că am făcut mătănii de cristal în pahare de plastic?

Am închis ambele robinete. Mângâi tiparul androgin, argintul Dunării îmi mai taie puțin inelarul să iasa sângele din veninul singurătății ultimelor zile, ultimilor ani, ultimei vieți, să atrag rechinii uitării…. Acum pot uita că El ar putea fi aproape si totuși departe. Acum pot să mă întorc în oceanul meu prea adânc pentru comori ascunse. Perla stă închisă în scoică. Uită-l pe val, uită-l pe dor, uită-L pe El, și dă-ți drumul în minte!

Haide, bre, că se poate și fără iubire!, spunea El, cel din malul de est al oceanului meu, cel căruia i-am căutat inima cu dalta, care, cu fiece săpare, cu fiece an, a înotat spre vest, mai spre Berlin, unde nu-i nici o rezervație naturală, unde nu-i Delta sufletului meu....dar rămâne prezent peren în mintea mea, care nu-și uită nicicând primul înot, primul mal.

„Oare dragostea nu este ca marea care, privită fără interes sau în grabă, este învinuită de monotonie de către sufletele de rand, în vreme ce alte ființe, astfel înzestrate, sunt în stare să-și petreacă toata viața admirând-o și găsind mereu în ea noi și noi aspecte care le vrajesc? ” (Honore de Balzac)

Așadar, Îl astept. Până atunci, cutreier pe valuri, înot în infinit, purtându-I imaginea ascunsă-n scoica, și nu ancorez în porturi sordide, mesaline, anodine. Până când marea mă va smulge, mă va duce la fund, în adâncuri reci, eu o să-mi pregătesc brațele să-L cuprind pe El. Când marea mă va smulge, mă va duce la fund, în adâncuri reci, eu o să adorm în somnul etern, cuibărită la pieptul Lui.
Și totuși, Neptun al meu se află în semnul Săgetător, în semnul călătorului. Dunăre, o să te leg de pasul meu! Dar te rog, nu mă îneca, du-mă la malul lui „acasă”! Și mai repede, căci deja am obosit să te respir și să te iubesc singură…am doi plămâni și o inimă înecată!

P.S. Pentru cei care n-au citit Legendele Olimpului, sau nu cunosc astrologie, Neptun este zeul mării, iar Jupiter este stăpânul Olimpului, tatăl zeilor. Pe nimfă tocmai o citiți, iar Epimeteu este printre rânduri…sau este cititorul, așadar, vă rog, căutați-i fratele!

P.S.2. Epimeteu este fratele lui Prometeu și înseamnă „cel ce-și dă seama prea târziu”.